Vineri seară. Arunc o privire plină de speranță pe Mr. Morecast. Introduc, în bara de search, numele destinației. Sau a punctului de plecare, în cazul de față – Zărnești. Cum vremea se anunța a fi numai bună duminică, ne-am hotărât: plecăm să dăm o tură în Piatra Craiului. Protagoniști: Eu, iubita mea Cătălina și o prietenă comună, Denyze. Amândouă la primul traseu pe munte, cu emoții la fel de mari și cu o întreagă listă de întrebări:
– E greu?
– Cât durează?
– Ce echipament… ?
Recunosc, eu eram la a 3-a „expediție” în Crai. A 3-a oară când aveam să urc vreo 2.5 ore de la „Fântâna lui Botorog” până la Cabana Curmătura. Un traseu considerat „de începători”, dar pe care în niciuna dintre dățile precedente nu mi-a fost ușor. Nici imposibil însă, cum aveau să descopere și fetele.
Duminică dimineață la ora 11 parchez mașina în zona punctului de plecare. Umplem sticlele de apă la Fântână și începem traseul.
Primele 30 de minute au fost de-a dreptul „hardcore”. Ne ascultam, de-a dreptul, pulsul. Inimile ne băteau atât de tare încât ni le auzeam în fundalul gândurilor. De fapt, singurele gânduri pe care le aveam erau „cine m-a pus să fac asta”.
– Ne întoarcem?
– Nu, hai să mai mergem, ușor.
Din când în când, ne mai depășeau și alți „munțomani”. Unii aveau copilul de mână. Alții în „rucsac”. Alții erau însoțiți de cel mai bun prieten – câinele. Ne dădeam binețe și ne încurajam din priviri. În tot acest timp, întâlnirile cu cei care coborau erau cele mai motivante…
– Cât mai avem până la… ?
Ușor-ușor ne-am fixat un reper: o poiană, pe numele ei Zănoaga, situată puțin după jumătatea drumului. De acolo știam și că urcarea este mai ușoară. Ne intraserăm în ritm. Conversațiile s-au diversificat. Fiecare dintre noi auzea tot mai rar de la ceilalți „Ce greu e!”. Odată ce aveam să ajungem în poiană, stabileam ce facem mai departe: urcăm până la Curmătura să mâncăm o ciorbă bună de fasole, evident acompaniată de câte o ceapă roșie, sau să ne întoarcem.
După două ore de la începerea traseului ne făceam primele selfie-uri în poiană. Zgomotul declanșatorului se completa cu zăngănitul oilor care pășteau liniștite. Parcă ne-am mai încărcat de energie și putem să continuăm drumul. Hai să o facem!
Din păcate, odată ajunși la cabană am aflat că ciorba de fasole se terminase…
Dar am avut ce să savurăm. Iar fetele au servit și un „desert” cum puțini au ocazia: și-au descoperit o nouă pasiune, și-au depășit limitele, și-au întrecut propriile așteptări.
Ora 15. Am recuperat o parte din caloriile pierdute, ne-am făcut poze, ne-am dat checkin-ul de rigoare…
– Ar cam trebui să coborâm…
Îndrăznesc să stabilesc un target: Pe la ora 17 ar cam trebui să fim jos, la mașină.
Fetele zâmbesc, de complezență.
Coborârea a fost parcă mai lungă decât urcarea. În ultima parte a traseului, speranța că mai e puțin și ajungem ne dădea iluzia că auzim mașinile trecând pe drum și izvorul curgând.
Tot coborârea ne-a făcut să conștientizăm cât de mult am putut să urcăm. Și a fost cel puțin la fel de grea ca și urcarea.
Concluzie: Traseul ne-a luat aproximativ cinci ore, cu o diferență de nivel de aproximativ 650 de metri la urcare, și tot atâția la coborâre. Am ajuns la mașină cu 15 minute întârziere, față de cât ne propuseserăm. Dar nu se pune, nu? Doar e „sfertul academic”.
Acesta este unul dintre traseele pe care oricare dintre voi trebuie să îl facă măcar o dată în viața asta. Peisajul este superb, oamenii întâlniți pe drum și la cabană – civilizați, traseul provocator – te ajută să te (re)descoperi și să îți pui ordine în gânduri. Dar și să uiți de toate grijile! Doar „cui pe cui se scoate”, nu? Ce alte griji ai mai putea avea când pământul îți fuge de sub picioare, febra musculară se instalează, puțin câte puțin, în fiecare bucățică a corpului tău…
Nu mai zic, nu vreau să te descurajez.
Traseul merită făcut.
O altă concluzie a experienței de ieri este că iubita mea a cucerit nu doar obiectivul, ci m-a (re)cucerit și pe mine. Și-a depășit limitele și nu i-a părut rău.
Următorul nostru traseu pe listă este 7 scări.
Până atunci însă, cu deosebită considerație (și febră musculară), îți doresc tradiționalul „Spor la treabă”. Pentru că mai trebuie să și muncim, altfel nu am mai aprecia atât de mult momentele frumoase precum ziua noastră de ieri.
