Anul acesta, ne-am pus în ghetuțele de Moș Nicolae un city-break mic în Capitala Spaniei. O mare noutate pentru amândoi și o bună ocazie să văd dacă mai știu vreun cuvânt în spaniolă – după 9 ani de studiu, dar alți 9 în care nu am mai rostit vreo vorbă hispanică. Primera vez en Espania, chicos!
Am scăpat ieftin cu cazarea – am găsit o super gazdă prin AirBnb și la fel și cu drumul – pentru că ăștia au metrou până la aeroport. Metrou care circulă la intervale de câteva minute. De fapt, metroul din Madrid este una dintre cele mai dezvoltate rețele din lume și, parol, au meritat din plin cei 20 de euro dați pe 10 călătorii. Un loc unde cineva mătura în permanență peroanele, iar la intrare apa de ploaie era înlăturată, pentru a nu o duce mai departe în stație sau metrou.
Atenție însă dacă ajungi vreodată prin Madrid, să mai ai în buzunar 3 euro de persoană, pe lângă călătoriile către aeroport. Va trebui să încarci cardul de transport cu această sumă pentru a putea valida intrarea în aeroport, este o taxă specială pentru asta.
Dar până aici, simt nevoia să spun ceva despre zbor. Nu a aplaudat nimeni! Am fost dezgustat însă de oamenii din jur care păreau în regulă, dar care lăsau șervețelele murdare în plasa de la scaunul din față, unde se află revistele, în ciuda faptului că însoțitorii de bord treceau chiar în acele momente să adune gunoaiele. Nu mai spun de îmbarcare când, ai fi putut număra pe degetele de la mâini pasagerii care au salutat echipajul.
Gazda noastră ne-a primit la 12 fără noaptea, într-un super apartament, în care locuia alături de fiul ei. Am luat contact doar la venire și la plecare, nu am simțit că am mai sta cu cineva în respectiva casă. Apartamentul – într-un bloc rezidențial cu piscine la parter și parcare subterană, părea desprins dintr-o altă lume.
Prima zi în Madrid fusese rezervată muzeului Prado și unui tur prin oraș, către târgul de Crăciun. Am mers pe jos toată ziua, mai puțin seara când, obosiți de atâta aglomerație am cedat și am luat metroul.
Când crezi că ai ajuns la gară dar, ceea ce este în jur te duce cu gândul la o grădină botanică.
Muzeul Prado, la care am luat biletele via internet, pentru a beneficia de „skip the line” și a nu pierde timpul la cozi, este de-a dreptul covârșitor. În special prin prisma unor picturi care pur și simplu îți dau senzația că te urmăresc cu privirea, indiferent de locul în care te afli în respectiva cameră.
Mai departe de el am luat orașul la pas, încercând să ne conectăm cât putem de bine cu vibe-ul său. Am descoperit specialități locale cum ar fi pub-ul Roto și ale lor gogoși cu tortilla și pui cu curry, ne-am bucurat de câte un pahar de sangria și ne-am oprit la celebrul târg de Crăciun. În jurul său, străzile erau închise circulației auto, iar pietonii le blocaseră complet. Erau mii, cu greu avansai, iar forțele de ordine stabiliseră câte un sens fiecărei străzi, pentru a fluidiza „traficul”.
Răbdarea, una dintre lecțiile importante pe care le-am învățat în Madrid
Lecția nr. 1 și cea mai importantă a călătoriei: în ciuda aglomerării și a potențialului de a te înfuria cu ușurință, oamenii erau calmi și în continuare amabili. Chiar și într-un local unde serveau churros, unde vânzătorii își păstraseră amabilitatea și căldura interumană. Deci se poate, dragi români, se poate să fim în aglomerație și fără să ne enervăm și vărsăm frustrările pe cei din jur.
A doua zi ne-a găsit în cafeneaua de lângă blocul în care stăteam. La masa alăturată, doi politicieni români „făceau cărțile” înființării unui nou partid. Cu greu m-am abținut ca la plecare să nu le spun o vorbă, două. Ne-am continuat însă ziua mai optimist, cu noi obiective: Palacio Real, Catedrala Almudena și împrejurimile. Noi experiențe gastronomice ne-au alintat papilele gustative, iar pe măsură ce treceau orele ne apropiau și mai mult de plecare – de aeroport.
Un nou exemplu, o nouă lecție de răbdare, oferită de un japonez care aștepta să intre la toaletă de 10 minute, urma după mine și, cu toate acestea, nu părea deloc deranjat de situație: dansa, ușor, în ritmul „All I want for Christmas is You”, care se auzea în boxele cafenelei în care ne aflam.
La Palacio Real ne-am întâlnit cu un mire și o mireasă. E un semn :).
Și nici nu a trebuit să punem piciorul în Otopeni pentru a avea „șocul” întoarcerii acasă, căci l-am avut direct în avion, văzând un pasager recalcitrant, care intrase într-o dispuntă cu una dintre însoțitoarele de bord. Bine, nici alții din jurul său nu erau mai departe, și sper ca zilele acestea să adun câteva fraze despre asta pentru un articol pe blogul fricadezbor.ro. Cred că ar fi util să întocmesc un scurt „ghid” de conduită pentru pasagerii companiilor aeriene. Măi nene, călătorim totuși cu avionul, nu cu microbuzul.
Iar dacă la ducere nu a aplaudat nimeni, deși Pilot Flying a fost copilotul care a făcut o aterizare foarte faină (nu că aș încuraja aplaudatul), la întoarcere, unde a aterizat pilotul automat – din cauza ceții, a aplaudat o jumătate de avion. Și se precizase asta înainte, de către echipaj!
Multe ar mai fi de spus, dar am să închei acest blog cu a 3-a lecție pe care ne-a oferit-o Madridul în aceste două zile și câteva ore. O morală care se aplică de minune vieții din jurul nostru:
