Dimineți feroviare | Povestea neștiută a unei călătorii cu trenul

Dimineți feroviare. InterRegio 1781 cu destinația Pitești sosește în gară la linia 11.

InterRegio 1781 cu destinația Pitești sosește în gară la linia 11. Din boxele Gării de Nord se aude repetitiv, ca nimănui să nu îi scape informația.

Călătorii grăbesc și măresc pașii, încărcați de bagaje. Unul câte unul, se urcă în Săgeata Albastră pregătită să îi ducă cu bine la destinație.

Șeful de tren fluieră, flutură steagul iar automotorul se pune în mișcare. Bucureștiul devine tot mai mic, prin geamurile ciuruite de inconștienții care și-au făcut o distracție din a bombarda trenurile cu pietre. La bord însă, pasagerii se declară mulțumiți. Se vede că cineva și-a dorit și a făcut tot posibilul ca ei să primească un minim de confort în cele 2 ore pe care le au de petrecut pe șinele patriei.

O doamnă îi atrage atenția unui alt călător că a uitat să tragă apa la toaletă.

– După vă plângeți că nu este curat în tren!, îl apostrofează ea, susținută de privirile șefului de tren.

Ei, ceferiștii de serviciu, sunt obișnuiți însă cu astfel de oameni și de discuții. În zecile de ani pe care îi petrec mai mult din pasiune în această branșă ar putea umple vagoane întregi de povești. Ziua, noaptea, pe caniculă, pe viscol sau pe ploi torențiale, pe ceață și în toate sărbătorile în care alții petrec alături de prieteni și de familie, ei fac tot posibilul pentru ca cei care se deplasează pe căile ferate să ajungă la destinație cu bine. Asta îi motivează. Sunt detaliile pe care nimeni nu le știe, din “culisele” lumii ferate.

Timp de câteva ore, am ales să stăm în umbra lor, a ceferiștilor, încă dinainte de răsăritul soarelui și până la destinație, în Pitești, pentru a înțelege și a vă relata cum arată diminețile feroviare și care este povestea neștiută a unei călătorii cu trenul.

Ziua a început la câțiva kilometri de Gara de Nord, la Remiză, un sinonim al unui hangar din aviație. Aici, Săgețile Albastre se odihnesc și așteaptă cuminți să plece la drum. Laurențiu Linte, mecanicul în umbra căruia urma să stăm pe toată durata călătoriei, ne aștepta să verificăm împreună automotoarele și să le unim, în ceea ce urma să se numească o garnitură de tren InterRegio. Nu ne-am apucat însă de asta până ce nu a fost testat cu etilotestul și nu a semnat câteva acte, în fața șefului de tură de la Remiză. Toate aceste dimineți feroviare sunt la fel.

După câteva ture în jurul a două automotoare, după ce le-am parcurs și pe dedesubt, de la un capăt la altul, pentru a le verifica integritatea și a descoperi eventualele probleme, ne-am urcat în cabina de comandă să le pornim. Imediat, cei 275 de cai putere ai fiecărui motor s-au trezit și i-am lăsat la relanti, pentru a da viață și celorlalte sisteme ale mașinăriilor. Totul era în regulă.

Este 6.15 dimineața. Între timp au apărut și “nașii”. Afară este încă întuneric, dar noi ne-am pornit către Gara de Nord. Mai avem de făcut câteva manevre până la momentul în care vom trage în fața peronului, pentru a lua călătorii și a pleca la 7.30, ora programată, către Pitești.

Dar timpul trece repede când povestim despre viața de mecanic de locomotivă sau, în cazul de față, automotor. Laurențiu Linte conduce giganticele mașinării de 12 ani, dar lucrează de vreo 17 în CFR. Întâi a fost electrician, în atelier, asemeni tatălui său. Și-a dorit însă mereu să fie mecanic, cum a fost unchiul.

“A fi mecanic de locomotivă este o pasiune devenită stil de viață și profesie. Trebuie să ai chemare pentru asta, treci deseori prin momente dificile, dar trebuie să înțelegi că, de multe ori, lucrurile nu depind numai de tine. Dar ai parte și de satisfacții, mai ales când duci călătorii în siguranță acasă”, îmi spune el, dirijând automotorul spre Gară.

Călătorii se urcă de la peronul 11, iar Laurențiu își amintește amuzat momentul în care un bătrân care mergea pentru prima oară cu trenul a confundat semnalul de alarmă cu mânerul ușii de la toaletă. Sosia octogenară a lui Goe nu a pățit însă nimic, personalul din tren înțelegându-i situația. Au pus trenul din nou în mișcare, rămânând cu încă o amintire amuzantă din timpul unei călătorii.

Nu la fel de amuzante sunt însă călătoriile în care trebuie să înfrunte condiții meteo vitrege sau să circule pe ceață, lipsiți de vizibilitate.

“Ceața e dușmanul nostru. Dar și zăpada, atunci când depășește ciuperca șinei.  Îmi amintesc cum am rămas o data înzăpezit cu o locomotivă de manevră. Am așteptat, alături de colegii mei, mai bine de o zi să vină un plug care să ne ajute să plecăm cu locomotiva de acolo”, își amintește mecanicul.

“Dar nici cu ploaia nu mi-e rușine”, îl întrerupe o caschetă de controlor care auzise discuția noastră. Trenul se pune în mișcare din Gara de Nord iar Ilie Dobrițan, șeful de tren, începe a povesti întâmplări de pe șine. Demne de un roman, dacă mă întrebați pe mine.

Sasul din Sibiu poartă chipiul de “naș” de 27 de ani. A prins vremuri grele, îndepărtate, primul său an de carieră fiind și ultimul de comunism. A prins trenuri cu locomotive cu aburi, care circulau atât de încet încât pe geamurile lor călătorii erau informați să nu culeagă florile de pe marginea șinelor în timpul mersului. 

“S-au schimbat lucrurile de atunci. Publicul călător a devenit mai pretențios iar condițiile de călătorie s-au îmbunătățit considerabil”.

Spre deosebire de colegul său, domnul Ilie a ajuns dintr-o întâmplare în această lume. Primul său contact cu CFR-ul a avut loc prin intermediul sportului, fiind performer în echipa de bowling de la acea vreme din Sibiu. Ba chiar a fost campion European la popice.

În cei 27 de ani petrecuți pe șinele patriei, Ilie Dobrițan a trecut prin momente de cumpănă, dar care nu l-au făcut să renunțe. Căci și pentru el, a ști că și-a dus călătorii acasă, în condiții de siguranță și într-un minim de confort, împreună cu mecanicul, constituie o mare satisfacție și o mulțumire sufletească imensă.

“Acum 7 ani, după niște ploi foarte puternice, am rămas blocat la Nichișeni, o stație dintre Bîrlad și Tecuci, alături de colegii mei. Fiind ultimii care părăsim <nava>, căci așa sunt regulamentele și instrucțiunile de serviciu, chiar și dacă s-a scurs timpul de lucru, am evacuat pasagerii cu ajutorul celor de la ISU, iar noi am rămas acolo în continuare, încă 48 de ore”, a povestit șeful de tren.

Deschide ușa și dispare vreo 20 de minute, cât să verifice pasagerii.

IR1781 gonește pe șine cu 100 de kilometri pe oră. De la înălțimea postului de comandă zărim câteva vulpi care fug din goana autotrenului.

-Uite și un vulpoi, îmi zice mecanicul

-De unde știți care este vulpoiul? Întreb eu.

-După albul de pe coadă.

Eu nu văzusem niciun alb și îmi dau seama că Laurențiu ar putea lăsa oricând manșa locomotivei pe cea a unui avion de vânătoare.

“Față de anii trecuți, călătorilor li s-a îmbunătățit comportamentul”, continuă discuția șeful de tren, proaspăt întors dintre pasageri.

“Știți, totul pleacă începând cu cei șapte ani de acasă, dar și noi, personalul, cei care reprezentăm legătura dintre compania feroviară și călători, avem o responsabilitate. Trebuie să lucrăm cu mentalul lor. Trebuie să fim amabili chiar dacă ei se rățoiesc la noi. Trebuie să le arătăm că nu au dreptate într-un mod amabil, nu cum ni se adresează ei nouă, în multe cazuri dur.

De multe ori, întâlnesc călători care pur și simplu nu se informează asupra trenului în care trebuie să se urce. Chiar alalteieri am întâlnit unul. Mi-a întins biletul degajat, fără a mă privi în ochi, cu un aer de superioritate. Eram în trenul de Craiova, iar pe biletul lui scria Videle. L-am întrebat unde merge. Mi-a spus că scrie clar pe biletul lui unde merge și că dacă nu văd, să îmi pun ochelarii. Atunci nu m-am putut abține și am provocat o glumă cu sare și piper:

-Îmi pare rău, domnule, dar trenul acesta merge în Timișoara.

-Și Videle a câta stație este?

-Nu trecem prin Videle.

-Și atunci ce fac?

-Coborâți la prima, la Titu și de acolo, după amiază la ora 16.30 aveți legătură către Videle. Sau mergeți o oră pe jos, aproximativ, până la autostradă, poate vă ia cineva.

-Cred că o să aibă de mers vreo două ore, nu pare prea în formă domnul, a replicat atunci un alt călător care a intrat în jocul meu.

După toate acestea, individul neinformat începuse să transpire, așa că am încetat cu glumele. I-am spus ce are de făcut pentru a ajunge cu bine la destinație, la Videle și l-am făcut, în cele din urmă, să înțeleagă importanța informării atunci când se urcă într-un mijloc de transport în comun”, povestește Ilie Dobrițan.

Șeful de tren, “nașul”, cum îi zic călătorii, trebuie să aibă tact, dar și prestație în fața călătorului, asemeni unui polițist. Responsabilitatea lui nu este numai să taie biletele. În primul rând, aflu de la Dobrițan că este responsabil cu organizarea și conducerea mișcărilor de manevră în stațiile de domiciliu, pe parcursul călătoriei și la destinația dispusă de către operator. Totodată, ori de câte este solicitat de către mecanic, trebuie să se prezinte în cabina de comandă. Șeful de tren mai este responsabil cu legatul și dezlegatul grupurilor de vagoane, a locomotivei și, mai ales, face proba frânelor și își dă semnătura pentru buna funcționare a acestora. Un șef de tren este direct răspunzător de confortul și de siguranța călătorilor până la destinație.

Concluzionez că tăiatul și capsatul de bilete este, pentru acest personaj, doar partea cunoscută și plictisitoare a meseriei.

“Aveam 19 ani. Nu lucram de mult timp ca <naș>, așa cum ne spun oamenii. Eram în ’90 – ’91, pe un tren personal București-Călărași. Îmi amintesc că în ziua aceea eram de serviciu cu un coleg cam de-o seamă cu mine. La clasa I, în sectorul său de activitate, se afla o doamnă însărcinată. Nu i-am dat prea mare importanță, colegul a verificat-o la bilet iar eu am întrebat-o dacă dorește o sticlă cu apă, ceva. Afară se înserase. Trecuserăm de Slobozia și l-am rugat pe coleg să meargă până la ultimul vagon, să vadă dacă s-a mai urcat cineva. În nici 5 minute a venit la mine alb ca varul la față. Gravida năștea. Ce să facem? Începuserăm să tremurăm. Până la Călărași mai era ceva, telefoane mobile nu existau la vremea respectivă. Colegul și-a scos cămașa, iar nou născutul a venit pe lume pe ea. Așa am devenit fericiți nași și la propriu și la figurat. Ulterior, la câteva luni distanță de la întâmplare, doamna m-a căutat la depoul Grivița și mi-a dat o veste care m-a lăsat fără suflare: își botezase fiul cu numele meu, Ilie”, îmi povestește cu mândrie “nașul”.

Trenul se apropie de Pitești, dar poveștile șefului de tren continuă

“Deserveam trenul 7025 București – Urziceni. Știți, aceste cifre care îți marchează existența nu se uită…

Eram în primăvara lui ’90. Eram singur, alături de mecanic, CFR-ul traversând o perioadă cu lipsă de personal. 7025 era alcătuit din vagoane etajate și avea la bord destui cetățeni de etnie romă. După ce am plecat din Gara de la Căciulați, am auzit zgomote în partea superioară a vagonului. Inițial am deschis ușa de la vagon și i-am văzut pe respectivii cum le aruncau, din tren, altora care erau la sol, canapelele cu care era mobilat vagonul. Am fugit atunci în partea de sus și am început să ne alergăm ca șoarecele și pisica într-o cușcă. În dreptul ușii pe care o lăsasem deschisă, m-am trezit împins și aruncat din tren. Norocul meu că uniforma avea o mantie groasă, că încă nu se topise zăpada și că am picat pe niște fire care mi-au atenuat căderea. M-am întors în Gară, vreo 2 kilometri pe jos, și, spre uimirea șefului gării, i-am povestit cele întâmplate. Acesta l-a anunțat pe mecanic prin stație, care a oprit trenul și m-a așteptat să mă întorc, tot la pas.

Cât despre hoții de canapele, s-au făcut anchete ulterior, dar nu știu ce s-a rezolvat. Întâmplarea a rămas… ca în tren”, își amintește domnul Ilie Dobrițan.

În timp ce trenul se apropie de Gară, îl întreb ce meserie ar fi ales, dacă nu avea ocazia să intre în lumea trenurilor.

“Pentru că provin dintr-o zonă de munte, cred că meteorolog”, îmi spune senin.

Pe față însă i se citește altceva: faptul că ar mai alege, și a doua și a treia oară, profesia din prezent.

IR 1781 a intrat în Gara din Pitești. Călătorii au ajuns și de această dată cu bine la destinație, spre bucuria și satisfacția echipajului. După ce vor da automotorul pe mâna colegilor ce vor urma să îl ducă la București, se vor retrage pentru odihnă.

“Un ceferist doarme când nu îi este somn și mănâncă când nu îi e foame”, ne spun, înainte de a își lua la revedere, Laurențiu Linte și Ilie Dobrițan.

După atâtea povești auzite în această călătorie, înțelegem și de ce…

Cât despre voi, cititorilor, 1781 să rămână pentru totdeauna trenul care v-a dus, pe șinele internetului, în culisele vieții de ceferist. O viață în care pasiunea este principalul motor de pe căile ferate.  

“Dimineți feroviare” este al doilea episod al seriei “Early Mornings”, după “Diminețile parașutiștilor, văzute prin lentilele camerei de filmat“. Ambele episoade sunt realizate în colaborare cu Dragoș și cu Vlad, doi publicitari porniți într-un experiment. Social, i-am putea spune. Ei ne arată, cu ajutorul artei cinematografice, diminețile unor oameni, de multe ori prin prisma jobului sau hobby-ului pe care îl au.

„Demersul nostru este să aducem o privire nouă asupra unui moment al zilei necunoscut și de multe ori neplăcut pentru unii, dar foarte familar pentru cei ce îi portretizăm. Astfel, fie că vorbim despre o plimbare pe plajă la răsărit, când vin pescarii cu peștele proaspăt, fie că vedem pregătirea unui zbor de parașutism, sunt lucruri spectaculoase și neexperimentate de oamenii normali cu job-uri de la 9 la 5.

Am ales să o facem într-un stil atipic demersului de documentar, un amestec balansat de film, videoclip muzical și documentar. Este <storytelling> emoțional, vorbim despre esențializarea poveștii în imagine și muzică, din dorința de a documenta și transmite starea asociată cu acest moment al zilei”.

Rămâneți pe frecvență, vor mai urma și altele!